Tags


Nu este loc pentru „auto-suficiență”

12th November 2017

click for English click for Croatian click for Romanian click for Russian click for Spanish click for Portuguese

Acest articol este al șaselea din seria intitulată „Capcanele creștinismului”. În această serie diferiți autori vor explica câteva neînțelegeri des întâlnite de cei care sunt creștini sau care doresc să fie creștini. Aceste „capcane” se regăsesc în pasaje din cartea Calea către Hristos unde autoarea expune lupte cu care „mulți” se confruntă. Citatul pentru articolul curent este: „Mulţi consideră că trebuie să facă ceva, să aibă o parte în lucrarea de mântuire.” Calea către Hristos, 69.—Editorul.

Un prieten mi-a spus odată: „Dacă nu ești cu adevărat sigur de cât de mult poți face de unul singur—fără a depinde de Dumnezeu pentru susținere—atunci oprește-te din a respira aerul care nu îți aparține. Cine îi dă inimii tale putere să pompeze sânge prin întreg corpul? Ai luat vreodată o decizie în acest domeniu? Altcineva te susține.” Cumva ne-am creat o iluzie în mințile noastre că putem avea realizări prin puterea noastră—fie în domeniul fizic, fie în cel spiritual. Dar când este vorba de mântuire, Pavel ne reamintește că „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” Fil. 2:13.

Mulți oameni cred că Dumnezeu realizează îndreptățirea pentru noi (prin moartea lui Isus pentru păcatele noastre), și că sfințirea este ceea ce noi facem pentru noi înșine (prin propriile fapte). Pe de o parte, catolicismul a inclus această idee în înțelegerea sa asupra mântuirii, cel puțin în parte prin diferitele sacramente, iar aceasta a avut o influență considerabilă asupra lumii creștine. Acest lucru a continuat până ce Luther a venit proclamând „Sola Gracia” și „Sola Fide”, arătând absurditatea credinței că poți fi în stare să îți cumperi mântuirea prin indulgențe, pelerinaje și rugăciuni către Sfânta Maria.

Societatea noastră pare că a fost câștigată de acest stil de viață bazat pe performanță, numit „mântuirea prin fapte”. Ce vreau să transmit prin aceasta este noțiunea că ar trebui să facem ceva pentru a fi acceptați:

  • La școală, acceptarea noastră de către profesori este de cele mai multe ori bazată pe note.
  • Acasă, ne iubim copiii până ce fac ceva împotriva voinței noastre.
  • La lucru, suntem concediați dacă nu atingem țintele companiei.
  • În sport, urmărim un proces de „selecție naturală” și „supraviețuiește cel mai puternic” prin premierea celui mai antrenat și excluderea celor mai puțin calificați.
  • În afaceri, totul se bazează pe principiul reciprocității—dacă îmi dai, îți dau înapoi. Este un fel de Regulă de Aur într-o versiune condiționată inversată: dacă îmi faci bine, îți voi face la fel. Dacă îmi dai bani, îți voi da acest produs.

Nu sugerez că ar trebui să schimbăm complet aceste mecanisme comportamentale împământenite, totuși ar fi bine să remarcăm faptul că ideea de a primi ceva gratuit—în special ceva de valoare—nu are deloc sens pentru noi. Am fost învățați să gândim că viața nu funcționează așa. Trebuie să fac ceva pentru a merita acest tip de tratament. Societatea a creat un motor neidentificabil în interiorul nostru care își dorește să genereze „fapte” pentru a „plăti” pentru „binele” pe care îl primim.

Dar Biblia ne oferă o imagine cu totul diferită cu privire la modul în care ne acceptă Dumnezeu. Acesta este un factor major care face distincția între creștinismul biblic și toate celelalte religii mari ale lumii. În cadrul fiecărei religii omul trebuie să facă ceva pentru a primi favoarea zeității. Numai în creștinism Dumnezeu a făcut ceva pentru noi—Și-a dat viața pentru păcatele noastre—pentru a arăta că El deja ne-a acceptat și ne-a oferit darul vieții veșnice. Faptele bune sunt rezultatul experimentării acestei împăcări cu Hristos și a faptului că El trăiește în noi. Isus realizează faptele sale de binefacere prin noi. Îndreptățirea este ceea ce Hristos face pentru noi, și sfințirea este ceea ce Hristos face în noi și prin noi.

Ceea ce trebuie noi să facem este să îi dăm lui Isus permisiunea să facă această lucrare în noi, pentru că singurul lucru pe care Dumnezeu nu îl poate face este să treacă peste voința noastră. Noi avem responsabilitatea solemnă de a lua această decizie. Dar vestea bună este că până și această decizie o luăm prin puterea harului lui Dumnezeu, fără de care nu am avea nici măcar capacitatea de a gândi, a decide sau a respira.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Efes. 2:8-9.

Material scris de Jesse Zwiker