Tags


#Evanghelizare

11th August 2016

click for English click for Croatianclick for French click for Germanclick for Italian click for Romanian click for Russian click for Spanish

Anul acesta, GYC Europe a organizat primul eveniment FOCUS în Stupini, România și în Leicester, Anglia. FOCUS este o conferință locală cuprinzând câte trei ediții în fiecare locație. Prima se intitulează „Venind la Hristos” și are cinci seminarii. În această serie de articole, prezentatorii împărtășesc o parte din seminariile lor cu noi, sub forma unui articol. Acest seminar a fost prezentat în Leicester.—Editorul.

Contemplând tema evenimentului GYC FOCUS, „Venind la Hristos”, mi-am adus aminte de scena descrisă în Luca 15. La începutul acestui capitol îi găsim pe colectorii de taxe și oamenii pe care societatea iudaică îi numea „păcătoși” venind la Hristos pentru a fi învățați de El. Ambele grupuri erau considerate din toate punctele de vedere paria societății. Totuși Isus i-a primit în mod deschis și a stat în compania lor, spre uimirea și furia fariseilor. Fariseii au fost cuprinși de indignare și cârteau între ei spunând: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei!” Luca 15:1-2.

Ei nu puteau înțelege cum era posibil ca cineva care pretindea că este Mesia, Cel Ales și mult așteptat, să evite compania unor persoane așa de respectabile cum erau ei și să caute compania celor mai deplorabili oameni ai societății. Ca răspuns, Isus le prezintă o serie de trei parabole: parabola oii pierdute, a banului și a fiului pierdut. Chiar dacă aceste parabole au fost în principal o mustrare la adresa fariseilor care se îndreptățeau pe ei înșiși, ele oferă deasemenea ascultătorilor o ilustrare a atitudinii lui Dumnezeu față de cei pierduți și greșiți în contrast cu atitudinea lor.

În introducerea parabolei oii pierdute, Isus începe cu o întrebare retorică: Dacă ai avea o sută de oi și ai descoperi că una dintre ele s-a pierdut, nu-i așa că le-ai lăsa pe cele nouăzeci și nouă care sunt în siguranță și ai pleca să o cauți pe cea pierdută? Răspunsul nerostit la întrebarea Lui este un „Da” hotărât; nicio minte rațională nu ar avea pace știind că această singură oaie este pierdută, lăsată să piară.

Aici se dă pe față atitudinea lui Dumnezeu față de păcătoși: „El doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” 2 Petru 3:9. Aceasta a fost misiunea lui Hristos pe când era pe pământ. Pentru Isus, lucrarea de salvare a păcătoșilor nu era primul punct de pe agendă; era chiar agenda, și tot ceea ce a făcut a gravitat în jurul acestui singur obiectiv. A fost, și încă este, gândul care Îl preocupă constant; El trăiește pururea pentru a mijloci pentru noi! Evrei 7:25. De aceea oamenilor de la marginea societății le plăcea să fie în preajma lui Isus. El le conferea demnitate, simpatiza cu nevoile și circumstanțele lor, și îi primea așa cum erau. Timpul nu a erodat dragostea Sa pentru cei pierduți, ci El încă tânjește pentru răscumpărarea fiecărui păcătos la fel ca în vremea aceea.

Totuși, pe lângă aceasta, parabola ilustrează mai mult decât dorința lui Dumnezeu de a salva păcătoșii în mod individual:

Prin oaia pierdută Hristos reprezintă nu numai păcătosul individual ci întreaga lume care a apostaziat și a fost ruinată de păcat.—Ellen White, Parabolele Domnului Hristos, pagina 190, sublinierea adăugată.

Faptul că lumea aceasta este punctul în care s-a concentrat toată dragostea lui Dumnezeu este un mister care întrece puterea de înțelegere a omului. Știm din Scriptură că pământul nu este singura „lume locuită” creată de Dumnezeu. Efes. 3:10. În momentul în care umanitatea a greșit, Dumnezeu a pierdut numai una dintre alte multe lumi. Ar fi putut să lase oamenii să moară. Totuși, aplicând logica lui Hristos din Luca 15:1, nu era posibil pentru Dumnezeu să privească pierzarea acestei lumi fără să facă nimic.

Această lume este doar un atom în vastul dominion peste care domnește Dumnezeu, totuși această mică lume căzută—acea oaie pierdută—este mai prețioasă în privirea Sa decât celelalte nouăzeci și nouă care nu s-au pierdut din staul.—Ibid.

Demonstrând o dragoste altruistă, Isus părăsește tronul Tatălui și vine pentru a întâlni umanitatea în nevoia ei și a-i aduce salvarea. Precum păstorul care pleacă să caute oaia pierdută până ce o găsește, Isus a venit în lumea noastră și ne-a adus salvarea. De la căderea lui Adam și a Evei, această lume a fost în centrul atenției lui Dumnezeu. Dar în timp ce noi și salvarea noastră suntem în gândurile Sale, care sunt lucrurile care ne ocupă mintea noastră? Unde sunt prioritățile noastre? Care sunt speranțele, visurile și aspirațiile noastre cele mai înalte? Poate exista o dorință mai înaltă decât de a deveni lucrători împreună cu Dumnezeu, avansând cauza care înseamnă totul pentru El?

Pentru a distruge păcatul şi rezultatele lui, El L-a dat pe Preaiubitul Său şi a făcut cu putinţă să stea în puterea noastră, prin cooperarea cu El, să punem capăt acestei scene a nenorocirii. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”—Ellen White, Educație, pagina 263.

Expresia „Evanghelia aceasta” este importantă; ea implică faptul că numai Evanghelia la care făcea referire Isus are capacitatea de a aduce sfârșitul acestei lumi prin proclamarea ei. Deasemenea poate însemna faptul că vor mai apărea și alte evanghelii. Lumea creștinătății a produs multe versiuni diferite ale evangheliei. Totuși numai „acea evanghelie” la care a făcut referire Isus conține „evanghelia veșnică”. Ca adventiști, noi credem că această evanghelie este revelată în mesajele celor trei îngeri descrise în Apocalipsa 14. Așadar, ca un corp de credincioși, dorința noastră cea mai mare ar trebui să fie să împărtășim acest mesaj cu o lume pe moarte prin orice mijloace putem.

Acest lucru ar putea părea o cerință insurmontabilă având în vedere faptul că numărul membrilor în biserica mondială este de doar 18 milioane relativ cu o populație globală de 7,2 miliarde. Totuși, putem găsi inspirație și încurajare în modul în care a progresat evanghelia în timpurile apostolice. Stând în camera de sus cu puțin timp înainte de Cincizecime, cuvintele lui Isus cu siguranță răsunau în urechile celor 120 de ucenici:

„Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” Fapte 1:8.

Îmi imaginez că în mințile lor această trimitere trebuie să fi fost pe cât de greu de realizat, pe atât de înflăcărantă. Pe de o parte, Hristos i-a însărcinat să facă o lucrare care nu putea fi realizată numai prin efort omenesc; misiunea de a predica despre El înaintea întregii lumi. Pe de altă parte, Hristos în cuvintele Sale de despărțire le promisese că va trimite Duhul Sfânt, care le va da putere pentru a împlini chemarea. S-a estimat că Imperiul Roman în totalitatea avea aproape 180 de milioane de cetățeni. Pune acest lucru în contrast cu cei 120 de ucenici care se găseau în camera de sus, așteptând puterea promisă pentru a predica evanghelia în întreaga lume. Aceasta este o proporție uluitoare de 1,5 milioane de necredincioși pentru fiecare creștin din acea cameră; sarcina pe care o aveau era cu adevărat mare!

În ciuda acestui lucru descoperim următoarea afirmație scrisă de apostolul Pavel în epistola sa către Coloseni, unde face referire la „Evanghelia, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer.” Col. 1:23.

Cum s-a putut aduce la îndeplinire acest lucru? Apostolii aveau la dispoziței numai metode rudimentare. Lucrarea lor a constat din a vizita locuri apropiate sau depărtate și de a predica Evanghelia oamenilor în mod personal. În mod individual, puteau fi prezenți într-un singur loc la un anumit moment. Totuși au încercat să compenseze acest lucru folosind canalele uzuale de comunicație, punându-și gândurile pe hârtie și distribuindu-și epistolele în mai multe locuri. Chiar dacă procesul trimiterii acestor scrisori putea dura săptămâni sau chiar luni, era cea mai avansată formă de comunicație pe care o aveau.

Într-o manieră similară, pionierii credinței advente s-au străduit să dezvolte noi metode de lucru și să folosească toate avantajele și oportunitățile pe care le aveau la dispoziție pentru a-și împărtăși credința cu întreaga lume. Din acest motiv lucrarea cu publicațiile a devenit în scurt timp un stâlp central în eforturile lor evanghelistice. De la începuturile umile a mai puțin de 100 de persoane după Marea Dezamăgire, adventismul a crescut la o populație de mai mult de 18 milioane astăzi. Aceasta ilustrează adevărul următoarei afirmații:

Este nevoie de oameni care să se roage lui Dumnezeu pentru înțelepciune şi care, sub călăuzirea Lui, pot să aducă o viață nouă în metodele vechi de lucrare şi pot să inventeze planuri noi şi metode noi pentru a trezi interesul membrilor bisericii şi pentru a ajunge la inima bărbaților şi femeilor din lume.—Ellen White, Evanghelizare, pagina 105.

Trăim acum într-o lumea tot mai digitalizată, unde 92% din populația Marii Britanii are acces la Internet și la rețelele de socializare. La fel ca epistolele din zilele apostolilor și ca publicațiile din timpurile pionierilor, social media și tehnologia digitală au capacitatea să revoluționeze modul în care abordăm evanghelizarea, și să fie mijlocul prin care să aducem mai mulți oameni la Hristos. Rămâne decizia noastră, prin înțelepciunea lui Dumnezeu și puterea Duhului Sfânt dacă vom folosi aceste canale uzuale de comunicare, printre alte mijloace, pentru a avansa o cauză care se află atât de aproape de inima Dumnezeului nostru.

Naison Chatiyo este un membru al Departamentului Lucrării Personale din cadrul Conferinței Anglia de Nord.